Întrebarea ta (de fapt tot mesajul!) m-a înduioșat prin candoare și ignoranță, deci fără îndoială că ți-aș fi răspuns chiar dacă prietenul și colegul nostru din Bundesrepublik Deutschland (cum ar scrie pedant @neo!) n-ar fi intervenit. Dar trogloditismul resentimentar și prejudecățile paranoice pe care le-a exhibat simpaticul și "carismaticul" matracuc în toată splendoarea lor mă obligă să renunț la o replică expeditivă și inevitabil superficială. Așa că o să-ți detaliez pe îndelete astfel încât să fii lămurit crystal clear până la isprăvirea lecturii;)...

Tenisul e un sport extrem de complex și de tricky. Și nu doar dacă îl practici ci și când îl urmărești. E diabolic, aș spune. Te solicită enorm pe toate planurile, atât fizic, intelectual cât și emoțional. Nu mai vorbesc de aspectul financiar, care pe cei mai mulți practicanți intâi îi sleiește, apoi îi extermină! În tenis nu-ți permiți să nu fii mereu în priză, altfel rămâi de căruță! Singura relaxare pe care ți-o permiți este cea activă, pentru reîncărcarea bateriilor. Trebuie să profiți de orice oportunitate pentru asta, inclusiv de accidentări și burn-out! Nu-ți dau exemple, sunt de notorietate. Tenisul nu îngăduie la vârf decât exemplare umane foarte talentate, foarte muncitoare, foarte inteligente, foarte perseverente. Dacă nu ai mix-ul necesar, e simplu: nu ajungi sus și/sau pici la proba timpului.

Tenisul e și un sport paradoxal. Ești singur în globalizare! Cultivă în tine încă de când ești mic un individualism feroce, pe care ți-l alimentează familia, apropiații. În perioada de formare cei mai mari dușmani îți sunt adversarii băștinași și găștile lor (e complicat spre imposibil să mai scapi de patternul ăsta, odată ce te-a alterat, Sorana și Simona o dovedesc cu prisosință). Singurii care penetrează această bulă autistă sunt antrenorii. Si asta din rațiuni pur practice, pragmatice. Pentru că în funcție de planul cu bătaie lungă și reglajele de moment, unii-s out in timp ce alții-s in, mereu, inclusiv în buclă! Cazurile de antrenori generaționali, statornici, sunt rarisime. Ar fi fost, probabil, Peter Carterul lui Maestro. Sigur a fost Javier Piles pentru Ferrer (care a căzut in cap imediat ce drumurile lor s-au despărțit). Vajda s-a apropiat destul de mult de statutul ăsta, cu Djokovic...dar n-a izbutit să treacă împreună linia de sosire, cu elevul. Singurul care bifează toate căsuțele e bonomul (la limita placidității!) Craig Tyzzer, cel care a insoțit-o pe Ash from the scrap până în vârful lanțului trofic din tenis și a stat cu ea UMĂR LÂNGĂ UMĂR la conferința de presă de după momentul anunțării deciziei de retragere din tenis! Cu atât mai mult în tenisul (așa-zis) românesc astfel de exemple sunt pur și simplu de neimaginat! Și asta în primul rând datorită calității factorului uman, de o parte și de alta a 'graniței' dintre jucător și antrenor.

Nu cunosc in amănunt situația din alte școli naționale de tenis dar pe cea din școala (așa zis) românească am tupeul să afirm că o cunosc foarte bine! Nu există cale mai radicală și mai eficientă de a te vindeca de iluzia toxică și neproductivă a "patriotismului" decât să te imersezi pentru o perioadă in cloaca fetidă a carnasierilor și necrofagilor de hrubă care populează și colcăie prin mațele igrasioase și putride ale 'organismului' tenisului românesc. Te vei confrunta acolo cu cele mai insalubre și abjecte pulsiuni și reflexe ale firii căzute umane, de la ură, invidie și ipocrizie până la sabotaj grosolan și furt pe față. Cine supraviețuiește interferenței cu aceste borfeturi josnice și scârboase, are nu șansa performanței ci măcar a supraviețuirii într-o stare de relativă normalitate!

Deci pe mine nu mă vei vedea niciodată raliat îndărătul unor cârpe și vuvuzele tricolore. Pentru că acolo eu văd Sistemul în toată 'splendoarea' lui, această moară toxică si lugubră care macină la nesfârșit talente, speranțe, muncă onestă, ființe cât se poate de vii. A căror șansă, de cele mai multe ori, este tocmai ÎNDEPĂRTAREA de această gaură neagră, nu coabitarea cu ea!

Deci tenisul "românesc" mă interesează strict din perspectivă individuală, adică piece by piece. Și dincolo de această bornă de hotar intervin alte criterii decât cele de entuziasm de grotă și aderență tribală. Adică mă interesează TENISUL pe care îl joacă deținătoarele de cărți de identitate sau pașapoarte românești. Evident, nu mă pot dezice de o notă de subiectivitate în evaluare! De exemplu aș zice că dpdv al servei, româncele nu există pe Planeta Tenis. Ăsta e un handicap major incă din startul oricărui meci. Cel mai bun exemplu este Irina Begu, care are inălțimea, alonja și chiar core muscles ce i-ar fi permis să fie Top 10 serve în WTA măcar un deceniu. De asemenea, nu gust tenisul brainless, la plezneală, al Soranei. Miki Buzărnescu și Patricia Tig au fost interesante, păreau a avea o varietate in joc care să le plaseze intr-o zonă de onorabilitate, doar că mansarda și alte aspecte colaterale tenisului le-au deviat de la traseu. Slaisul de forehand al Monicuții e absolut indigest pentru mine, nu pot accepta o asemenea bătaie de joc sado-mazochistă la adresa LOVITURII DOMINANTE din tenis. Singura jucătoare cu pașaport românesc care bifează toate căsuțele acestui sport este Simona. În opinia mea (dar nu numai!) ea este un under achiever. Drama interacțiunii toxice cu Sistemul a costat-o startul în cariera profesionistă. Acolo au fost CEL PUȚIN 2 ani pierduți pentru performanță. Cam asta e...

M-ai intrebat însă dacă aș ține ab initio cu vreo româncă dacă ar juca contra Igăi sau Emmei. Da, aș ține! Dacă ar fi Eva Chivu, Gloria Mihu, Ioana Gună sau Roxana Manu. Și Fatima, bineînțeles.